INAPOI

Dance of life – O călătorie fascinantă

1. Dansul terapeutic- De unde? Încotro?

Deoarece corpul este baza fizică a identităţii noastre, mişcarea reflectă şi însoţeşte dezvoltarea omului încă de la început. Dualitatea minte – corp este o iluzie; gestaltul psyche- soma este din ce în ce mai larg înţeles şi acceptat şi, mai mult, aplicat la nivel funcţional. Evenimentele de viaţă din diferitele etape ale dezvoltării rămân stocate la nivel corporal şi se exprimă prin posturi specifice, ritmuri diferite ale respiraţiei, un anumit stil specific de mişcare, predispoziţia către anumite boli sau accidentări etc. Aşa cum spunea dansterapeutul Petra Klein: „dacă nu am avea corpul, am fi doar suflete care plutesc prin univers”.
Mişcarea este indicator primar al vieţii; de la mişcările automatizate, dar vitale ale cordului, ale vaselor de sânge, ale plămânilor, la mişcările susţinute ale manipulării obiectelor, ale primilor paşi, până la modificările somatice ce însoţesc fiecare dintre emoţiile fundamentale- frica, bucuria, tristeţea…, mişcarea ne defineşte, corporalitatea ne serveşte drept fundament material.
Pe parcursul filogenezei, omenirea a diversificat mişcarea spontană şi a încadrat-o unui concept extrem de cunoscut oricărei fiinţe umane- dansul. „Între viaţă şi dans nu există ruptură… Dansul nu este altceva decât viaţa însăşi în cele mai originale forme ale sale… În jocul repetiţiilor sale, în redundanţa originilor sale, în întorcerile şi rotirile sale rămâne prinsă o imagine profundă a omului. Dansul ne comunică multe lucruri pe care nici o ştiinţă nu le poate comunica. El face vizibilă legea primară, vieţii. Un nomos pe care cuvintele nu-l pronunţă şi nu-l formulează. În aceasta stă misterul său” (Vicente Marrero, „El enigma de España en la danza española”, 1959).
Unii autori (Langer) au lansat teorii conform cărora originile dansului s-ar găsi în mişcările şi gesturile spontane, de autoexprimare care au funcţionat ca simboluri ale comunicării mult înaintea limbajului. Treptat dansul a devenit, pentru societăţile primitive, ritual important însoţitor al majorităţii evenimentelor de viaţă: naşterea, iniţierea, moartea, recolta, lupta etc.
Ideea folosirii experienţei mişcării şi dansului ca metodă terapeutică nu este nici pe departe apanajul omului modern, care şi-a dezvoltat o multitudine de teorii şi mecanisme de supravieţuire în lumea care uneori îl copleşeşte. Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a descoperit efectele miraculoase ale acestei experienţe. În Grecia Antică, era folosită funcţia cathartică a dansului pentru ameliorarea unor boli, mai ales de natură psihică. De asemenea, cultura şamanistică folosea ritualuri dansante în abordarea bolilor. Şi în ritualul Căluşului românesc, fiecare dans este potrivit pentru vindecarea unei probleme specifice a pacientului.
Spre sfârşitul secolului XX, dansatorii şi coregrafii moderni au redescoperit impactul psihic al artei pe care o practicau. Şi aşa s-a născut conceptul modern de dans-terapie. Asociaţia Americană de Dans Terapie (ADTA) defineşte dans-terapia ca „Utilizarea psihoterapeutică a mişcării şi dansului prin care o persoană se poate angaja creativ în procesul realizării integrităţii sale emoţionale, cognitive, fizice şi sociale” (Internet, www.ADTA.com). Trebuie specificat că, în dans-terapie, mişcarea devine dans în măsura în care privitorul o consideră astfel. Ea poate varia de la micromişcarea ce se găseşte în nemişcare până la mişcări ample, de la mişcări nestructurate la paşi în spaţiu, mai general acceptaţi ca dans (din H. Peyne, „DMT- Theory and practice”, 1992).
De menţionat este faptul că dans terapia este strâns legată de toate tipurile de art-terapii, mai ales de melo-terapie, muzica fiind un element fundamental, declanşator, catalizator. Cu ajutorul ei se creează un anumit cadru, o anumită stare.
După ce am făcut această scurtă incursiune menită să clarifice conceptele şi principiile domeniului vizat, vom trece la prezentarea „Dance of Life ”- concept original aparţinând dans-terapeutului Petra Klein.


2. „Dance of life”- un concept unic

În primul rând, aş vrea să vă fac cunoştinţă cu persoana care a creat acest concept şi care m-a învăţat personal ce înseamnă şi care sunt efectele sale.
Petra Klein Espinola Duarte este psihoterapeut cu renume în Germania, fundamentele pregătirii sale găsindu-se în psihologia umanistă şi transpersonală; este acreditată ca dans-terapeut (DTR) de către Asociaţia Americană de Dans Terapie. Ea predă dans-terapie la Universitatea din Hamburg (Germania) şi Universitatea din Zurich (Elveţia); a fondat şi condus The Institute for Dance Therapy Hamburg (1983-1994), pe care în 1994 l-a transferat în Tenerife.
După cum declara Petra Klein, „Dance of Life este divers ca viaţa însăşi. Prin dans putem învăţa cu uşurinţă cum să ne simţim pe noi înşine ca o unitate armonioasă între trup, minte şi suflet. Câştigăm lejeritate în atitudine, vitalitate, bucurie de viaţă şi energie interioară eliberată şi suntem capabili să depăşim posibile inhibiţii ” (Petra Klein, „Dance of Life”, 1998).
Dansul înseamnă mişcare, iar mişcarea înseamnă viaţă. Tot ceea ce facem şi suntem din momentul în care devenim fiinţe vii este mişcare. Ne mişcăm pe verticală către maturitate, pe orizontală către ceilalţi şi în plan sagital către lume atunci când ne exprimăm individualitatea.
„Dance of Life” poate fi considerat un segment al dans-terapiei de grup orientat pe construcţie, pe optimizare personală. Se adresează persoanelor încadrate în ceea ce în mod curent numim normalitate, care doresc să se cunoască, să-şi diversifice vocabularul de exprimare de sine, să depăşească anumite blocaje sau nemulţumiri pe care le au în legătură cu viaţa lor etc. Traumele profunde sau problemele psihopatologice se abordează în cadrul dans-terapiei.
Există două maniere prin care terapeutul poate folosi dansul în procesul terapeutic: dansul orientat pe proces şi dansurile tematice.
Prima implică focusarea pe trăirea specifică, individuală pe care clientul o are atunci când abordează o anumită temă şi unicitatea structurii pe care o dă dansului ca urmare a acestei trăiri. Aceeaşi bucată muzicală sau acelaşi gen de mişcări (de ex. mişcările pentru mărirea capacităţii respiratorii) pot provoca reacţii diferit şi pot evoca stări specifice experienţei fiecărui client în parte.
Spre deosebire de primul tip, dansul tematic oferă o structură de mişcare prestabilită (coregrafie), aspectul pe care-l vizează experienţa fiind prezentat încă de la începutul exerciţiului. Mai mult chiar, aceeaşi structură coregrafică poate fi folosită pentru a experimenta diverse teme.
În conceptul „Dance of Life” sunt integrate armonios ambele.
Ceea ce este foarte interesant în „Dance of Life” sunt cele „zece legi universale” pe care este clădit programul terapeutic. Aceste „legi universale”, cum le-a numit autoarea, sunt în realitate principii psihologice fundamentale prin respectarea cărora individul ajunge la echilibru şi la armonizarea vieţii. Am putea exemplifica: relaţia cu propriul corp, ca bază a identităţii persoanei, mai mult respectul şi cunoaşterea, comunicarea cu corpul nostru; principiul unităţii polilor opuşi la nivelul personalităţii; copilul interior; intuiţia, ca parte importantă a sistemului nostru de exprimare, dar şi de înţelegere; căutarea sensului vieţii ş.a.m.d.
Chiar dacă este foarte greu să descrii în cuvinte ceea ce înseamnă dans terapia, ceea ce din punctul meu de vedere îi conferă tocmai autenticitatea şi farmecul aparte, voi încerca să clarific principiul de lucru cu un dans tematic.
Se prezintă grupului tema dansului şi apoi se învaţă paşii propuşi. De obicei dansurile au o structură necomplicată, cuprinzând 2-4 paşi diferiţi. Se urmăreşte ca structura să nu solicite atenţia participanţilor, să nu le dea sentimentul incompetenţei şi să le permită concentrarea pe trăirea din momentul respectiv, pe ideea dansului. După aceea se repetă structura şi, cu cât partea executorie devine mai automatizată, cu atât se accentuează mai mult trăirea.
O altă idee demnă de reţinut este folosirea unei „loosen structure”, adică a unei structuri nerigide, structură iniţial dată şi apoi lăsată în voia unicităţii fiecărui moment şi al fiecărui grup. Cu alte cuvinte este vorba despre flexibilitatea liderului în a capta vibraţiile care-i sunt transmise şi în a-i da prilejul grupului să dezvolte ceea ce se naşte din experienţă. Chiar dacă la început, terapeutul are în minte un anumit conţinut pe care vrea să îl propună, pe parcurs el poate renunţa şi poate prelua direcţia energiilor născute aici şi acum.
În ceea ce priveşte dansul orientat pe proces, putem exemplifica teme pe care le putem aborda astfel:
- Exerciţii pentru conştientizarea şi extinderea capacităţii respiratorii (ţine de exprimarea de sine, de trăirea emoţiilor, de eliminarea blocajelor);
- Spaţiul personal şi autoreglarea raporturilor cu ceilalţi în condiţiile respectului reciproc şi ale asumării alegerilor proprii;
- Planurile mişcării- al dezvoltării, al relaţionării şi al exprimării în lume ;
- Încrederea în propria persoană dar şi în ceilalţi;
- Echilibrul individual, între două persoane angajate într-o relaţie

În cazul dansului orientat pe proces, grupul poate oglindi mişcările unuia dintre membrii, poate iniţia un ritm unic, specific grupului, se pot crea diade sau se poate încuraja experienţa individuală, cu sine.
Punctul de diferenţiere cel mai evident între dansul propriu-zis şi dansul terapeutic stă în etapa finală a unei şedinţe terapeutice: conştientizarea experienţei, verbalizarea trăirilor şi integrarea lor în continuumul vieţii fiecăruia dintre participanţi; sentimentul că experienţa este înţeleasă şi acceptată necondiţionat de către un grup de indivizi diferiţi, mai mult, poate chiar împărtăşită de unii dintre aceştia dă o finalitate acestui proces. Explicarea anumitor reacţii şi legarea lor de traseul vieţii pot aduce rezolvarea anumitor conflicte, vindecarea anumitor răni, depăşirea unor blocaje, îmbogăţirea unor aspecte, ceea ce constituie până la urmă obiectivul oricărui tip de terapie.


3. Idei pentru viitor

Diferenţa între metodele care implică preponderent intelectul şi dans terapie constă în aparenţa de lejeritate şi amuzament cu care exerciţiile de mişcare pot aduce conştientizarea multor aspecte ale funcţionării omului în mediul său. Mai mult, într-o lume în care informaţia controlează atât oamenii cât şi mediul, o experienţă contrastantă reactivează resurse uitate sau aduce un vocabular nou pentru comunicare- unul bogat şi profund autentic.
Tocmai de aceea, considerăm că este o orientare voloroasă care se pretează la o varietate de domenii: asistarea dezvoltării copilului mic, optimizarea personală, programe de team-building, programe pentru menţinerea sănătăţii pentru diferite categorii de populaţie etc.

INAPOI